#azi 💙💛❤️ „PATRIA SE CHEAMĂ NORODUL, IAR NU TAGMA JEFUITORILOR.” Tudor Vladimirescu, «Proclamația de la Padeș», 23 ianuarie 1821 NOI ALEXANDRU IOAN I CU MILA LUI DUMNEZEU ȘI VOINȚA NAȚIONALĂ DOMNITOR AL PRINCIPATELOR UNITE, ȚARA ROMÂNEACĂ ȘI MOLDOVA La toți de față și viitori sănătate! Români din Țara Românească, Găsim de datorie a vă arăta a noastră vie mulțumire pentru patriotica voastră purtare înainte de actul Învestiturii[…] Ne place a crede că și în viitor veți fi vrednici de admirarea ce ați insuflat Europei prin actul glorios de la 24 Ianuarie și că bunul simț românesc va lumina pe toți a se pătrunde de adevărul că o nație se mărește și se întărește atunci numai când ea are conștiința îndatoririlor sale către Patrie, către Guvern, către legi. Puterile Garante au înzestrat pe ambele țări surori cu o Convenție ce cuprinde în sine toate elementele de o fericită propășire. De la noi atârnă acum să profităm de dânsele, dezvoltându-le cu un chip potrivit stării de față a societății românești, aducând cu toții partea noastră de activitate, de lumină și de devotament la măreața lucrare a renașterii.[…] A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic și cu inima curată de orice patimă dezbinătoare, căci neîncrederile, defăimările, urile, alianțele… sunt unelte fatale care aduc pieirea neamurilor. Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între români! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată și trista dezbinare dintre ei. Prezentul și viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru, care vă cheamă la înfrățire, românilor! […] În ochii noștri toți românii sunt buni; în inima noastră sunt toți iubiți deopotrivă, deși chiar unii dine ei, rătăciți de patimi violente, se expun a fi înfrânați și a cădea sub asprimea legilor. Ne adresăm dar către toți, ca un adevărat Principe român, care liber de orice înrăurire voiește prosperitatea țării prin aplicarea înțeleaptă a Convenției și mărirea Nației prin sincera înfrățire a celor ce au onorul a face parte din ea. Mărginească-se fiecare individ sau corp social în cercul drepturilor și îndatoririlor sale bine înțelese; pătrundă-se cu toții de respectul ce se cuvine legilor și fie țara întreagă bine încredințată că noi vom ști menținerea ordinului legal înăuntrul și demnitatea națională în afară. ALEXANDRU IOAN I Contrasemnat Ministrul secretar de stat la Departamentul Afacerilor Străine, Vasile Alecsandri. Anul 1859 (Monitorul Oficial al Țării Românești, nr. 126 din 15 octombrie 1859)

La 162 ani de la făurirea statului român modern, tudoriștii cei puternici prin înțelepciune, cinstesc amintirea începuturilor!

Text semnalat de prof. dr. Maria Cochină

ALBA IULIA în amintirea generației din 1 DECEMBRIE 1918
„Era posomorâtă ziua de 30 noiembrie când am plecat spre Alba Iulia.
În sufletul tuturora era însă numai soare. Vechi și buni prieteni bănățeni ne povesteau, cu indignare, dar nu fără umor, din peripețiile și mizeriile prin care au trecut până au reușit să se strecoare peste linia demarcațională. În gara Radna ne-au surprins primii fulgi pe care noi i-am considerat de bun augur. În straie de sărbătoare ce se întreceau în albeață cu acești fulgi tot mai deși și mai jucăuși, sătenii noștri, cete, cete cu steaguri tricolore, în cântece sau în sunetele micilor fanfare, ocupau plini de voioșie și de mândrie locurile «libere». De-a lungul traseului, patrule de gărzi naționale salutau tricolorul românesc ce-și flutura faldurile prin geamurile deschise, sfidând vremuirea iernatică. Urale lungi se răspândeau. Și așa în depănări de amintiri, planuri, discuții și marșuri, trenul nostru a intrat în gara Alba Iulia, unde un pluton din legiunile venite de pe front, dădea onorul în sunetul trompetelor și în puternicele urale ale celor sosiți. Cu steagurile în frunte, grupate pe localități, mulțimea pornește spre cetatea amarnicelor suferințe și a marilor nădejdi, care avea să fie, de a doua zi, cetatea mântuirii și a măririi neamului românesc, pentru a se contopi în oceanul de oameni ce se găsea aici. Desăvârșita ordine în care s-au scurs cei veniți din toate direcțiile și aceia care domnea în orașul copleșit de atâta mulțime, a fost și ea o dovadă mult grăitoare a gradului de maturitate și de demnitate politică a unui popor conștient de clipele istorice pe care le trăia și de destinul de viitor pe care și-l făurea. Erau în acel ocean de oameni reprezentanți din toate straturile și colțurile Transilvaniei, de la culmile carpatine până-n Dunăre, inclusiv părțile românești ale Torontalului, Bichișului, Ugocei și Maramureșului. Pe edificii fluturau steaguri românești. Petrecerea în cântec, joc și veselie, n-a contenit nici noaptea cu tot gerul ce începuse a se așterne. O «uriașă simfonie a conștiinței naționale», o botezasem noi, cei de la redacția Românul.
În timp ce Consiliul Național Român punea la cale amănuntele ședinței de a doua zi, iar în cafeneaua orașului toată dragostea celor «de acasă» îi înconjura pe cei ce fuseseră considerați «dezertori» și «refugiați», eu mai descifram în gândul meu și altceva din nenumăratele scrisori ce ne sosiseră la redacție, în preajma Marii Adunări de la hotarele etnice.
Nu cred că zorii vreunei zile să mai fi văzut atâta lume în Alba Iulia, ca cea din 1 Decembrie 1918, dar hotărât, niciodată n-a văzut până atunci atâta fâlfâit de tricolor românesc, niciodată n-a auzit atâta cânt de veselie, nici n-a fost martoră la atâta ordine și demnitate în scurgerea fluviilor de oameni de toate vârstele spre câmpia lui Horea. Fluvii fără zăgazuri, suflete libere, pași siguri, frunți descrețite, senine, ochi strălucitori îndreptați înspre culmile unui viitor mai fericit. Vântul tăios, care întețea gerul, se va fi mirat și el de nepăsarea acestui ocean de români. Nu știa că se izbise de pieptul lor, de o căldură mai puternică decât acele ca de gheață ale sale. Nici că s-ar putea explica altfel, cum o mulțime de peste o sută de mii de oameni a stăruit o întreagă înainte de masă, sub cerul liber de cleștar al iernii apropiate.
Clopotele celor două biserici românești chemau la slujba «învierii», prea mici pentru atâta lume. Arhiereii care au pontificat, au avut inspirații fericite, de zile mari. Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului a intercalat, în rugăciunea zisă a amvonului, cuvinte emoționante de mulțumire pentru învrednicirea acelei zile mărețe, iar locțiitorul de mitropolit al Transilvaniei, episcopul Ioan Papp de la Arad, în obișnuita încheiere a liturghiei a adăugat, cu glas înecat în plâns, fraza «…și a înviat neamul românesc din Transilvania». Clipe sublime, în atmosfera mistică din Biserici, care au înlăcrămat pe toți cei de față și au făcut ca la sfârșitul serviciului divin, corul lui Timotei Popovici de la Sibiu să intoneze imnul «Deșteaptă-te române», cântat de întreaga asistență cu brațele întinse ca pentru jurământ.
Dacă ar fi existat acum cincizeci de ani posibilitățile de difuzare ale ziarelor de astăzi, Marea Adunare Națională și-ar fi ținut ședința în aer liber, cu toate asperitățile vremii. Sala cazinoului militar român, abia dacă a putut cuprinde două mii, prea puțin peste numărul delegațiilor oficiali- 1228-ai tuturor organizațiilor, instituțiilor, asociațiilor și reuniunilor, reprezentând toate păturile neamului românesc din Transilvania, de ambele sexe și de toate vârstele mature, aleși în adunări convocate în acest scop și trimise cu «credenționale». Decorată cu un falnic tricolor național încadrat în cetini, având alături stindardele aliate, steagurile fraților de împreună suferință (ceh și iugoslav) și pe ale sprijinitorilor milenarelor noastre năzuinți, sala avea un aspect ieșit din comun. Podiumul simplu, dar cuprinzător, așa cum a fost întotdeauna și era și în clipele acelea sufletul poporului românesc, avea să fie martorul unor scene de o duioșie fără seamăn și tribuna de unde un neam și-a lansat suprema vrere în auzul întregii lumi…Rând pe rând, membrii Consiliului Național Român au urcat parcă transfigurați pe acest podium în ovațiile celor prezenți, când arhiereii s-au îmbrățișat pe acest podium semnificând prin acea îmbrățișare că de acum au să fie în primul rând români și când au apărut în sală și reprezentanții Armatei Române în frunte cu generalul Leonte (căpitan, Băgulescu și Mărculescu, locotenent Jileriu), un ochi n-a rămas neumezit.
Momentul era solemn. Așteptam toți cu sufletele la gură, această clipă a răscrucii istorice.
Ștefan Cicio–Pop deschide ședința Marii Adunări Naționale cu glas asemănător tulnicului din Țara Moților săi, frazele sale sacadate electrizează. După validarea mandatelor se constituie biroul cu octogenarul George Pop de Băsești în frunte. Discursul lui Vasile Goldiș, cu care prezintă adunării proiectul de rezoluție, este magistral; urmează cel al lui Iuliu Maniu, prin care se motivează acest proiect, al lui Iosif Jumanca, în numele Partidului Social Democrat, limpede și deosebit de impresionant și apoi cuvântarea lui Al.Vaida Voievod. Tot în tot a fost partea culminantă a Marii Adunări care a contopit sufletele într-un vifor de urale și căreia i-a urmat votul unanim dăruit de acest suflet, neamului întregit în acea clipă.
Și iarăși, când Ștefan Cicio–Pop a anunțat că sunt de față reprezentanți din Țara Mamă, când Vasile Goldiș, în moțiune a amintit întâia oară cuvântul România Mare și întreaga asistență a ovaționat în picioare, când același a vorbit în legătură cu revendicările noastre teritoriale din Transilvania, când reprezentantul social-democrației, cu glas ridicat a anunțat «…declarăm în fața Internaționalei și în fața întregii lumi că cerem unirea tuturor românilor», în același timp, răzbeau în sală uralele neostenite ale lumii de afară, căreia, în ger, îi țineau discursuri, în grupe, între alții, arhiereii, Stefan Cicio–Pop, Silviu Dragomir, Aurel Lazăr și alții… Președintele George Pop de Băsești, după acceptarea cu aclamație a moțiunii în urale care au durat minute de-a rândul, depunând pe masa biroului, mandatul Consiliului Național Român care și-a împlinit misiunea, nu a mai putut continua decât cu parafrazarea exclamației din Biblie a dreptului Simion: «Acum slobozește Doamne, pe robul Tău că văzură ochii mei mântuirea neamului meu românesc» și când, după alegerea Marelui Sfat Național, sala întreagă a intonat «Pe –al nostru steag e scris unire», șiroaie de lacrimi brăzdau obrajii tuturor celor prezenți, sus pe podium și jos în sală, «…lacrimile oratorilor în marile clipe când s-a înfăptuit crezul național al tuturor românilor și lacrimile celor de față când oratorii au atins struna ce vibra în toate sufletele, aceste lacrimi de bucurie, întâiele lacrimi de bucurie de când neamul românesc a luat ființă pe aceste plaiuri, au fost manifestarea cea mai curată a conștiinței naționale, a acelei conștiințe care a grăit întregei lumi cu putere, căci era glasul conștiinței unui neam de patrusprezece milioane…» am scris după Marea Adunare Națională în ziarul Românul.
Ochii și urechile celor care au participat în ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, în sală sau afară în ger și care ne-am simțit pentru întâia dată în larg, nestingheriți, au sorbit cu nesaț fiecare scenă, fiecare vorbă din ceea ce știam că nu are să se mai repete niciodată. Această atitudine de completă dăruire fiecărei clipe a mărețului act de la Alba Iulia a imprimat adunării din sală și de pe câmpia lui Horea, seninătate, demnitate, măreție, maiestate.
Toți veniseră la Alba Iulia ca la un praznic – a și fost cu adevărat mare praznic al românilor transilvăneni – ca după aceea să se întoarcă acasă. Și toți s-au întors într-adevăr acasă, căci puseseră la Alba Iulia ultima piatră unghiulară la temelia statului național român.
Ca un contrast al învierii unui popor, seara când vremea intrase în moină, am asistat la începutul retragerii jalnice dinspre răsărit a armatei lui Makensen. Simboliza rămășița unei lumi în dispariție. Zori și amurg.
Evenimente înlănțuite de istorie și precipitate tumultuos. Momente pe care le trăiești o singură dată și pe care nu le poți uita. Cele trăite de generația mea și de cele apropiate mie sunt scene de epopee națională.
Martor… am scris despre măreția de epopee a evenimentelor… cu emoția aceluiași care le-a trăit în nestăvilit iureș spre culmile tot mai înalte ale progresului și ca omagiu adus miilor de jertfitori pentru împlinirile de la 1 Decembrie 1918.”

Profesor, martor, Sabin Evuțianu
Mitropolia Banatului, Timișoara, an XVIII, 1968, nr.10-12, p. 590-593

Text semnalat de prof. dr. Maria Cochină